Nevoia De Banda Desenata Este O Problema De Politica De Stat

545px-coat_of_arms_of_the_socialist_republic_of_romania-svg copy

Acest text face parte dintr-un proiect de iniţiativă cetăţenească al Şcolii de la Craiova. A apărut mai întâi în print, într-un fanzin de cultură a comicsului. L-am scris pentru că simt că avem nevoie de o viziune cât mai clară, de o direcţie hotărâtă şi de un plan clar de emancipare a comixului românesc în forma sa cea mai pură.

Să zicem că banda desenată a avut o epocă de aur, o epocă eroică, o vârstă de producţie, o eră populară – pe vremea RSR. Apoi, banda desenată din România a avut un parcurs tulburător după căderea regimului comunist. Am auzit cum că Românii nu mai aveau nevoie de bandă desenată odată ce conducta cu bani de la bugetul public s-a închis.

Arta trebuie subvenţionată, pentru că arta este o investiţie în sufletele cetăţenilor(nu este necesară existenţa efectivă a sufletului, se investeşte în potenţial). Ideea este că piaţa liberă nu există, mai ales în domeniul cultural-ideologic. O naţiune puternică trebuie să îşi construiască mituri, care în timp vor uni oamenii corporeali prin intermediul unor stereotipuri, clişee şi alte chestii care se numesc în general “valori”(acestea nu pot fi cuantificate, ceea ce înseamnă că termenul este de fapt un abuz nesimţit). Să luăm un exemplu extrem, care este totuşi ilustrativ şi care ne va ajuta să elaborăm constructiv ideea până la capăt. Banda desenată este bună în război. Atunci, toată lumea are nevoie de ea şi se găsesc tone de bani pentru bandă desenată. RSR-ul era în război cu imperialismul, deci banda desenată era un “must”. Odată ce Dinescu a strigat AM ÎNVINS, naţiunea română a fost oficial învinsă. Poetul se referea la grupul lui de prieteni, care nu au şi nu aveau nevoie de bandă desenată(se mulţumesc cu poezii, iar comicsu’ e cam kitsch).

Dar poporul român a crezut că el este învingătorul şi că războiul s-a încheiat.

Urma pacea şi paradisul.

Poporul român este în continuare bulversat de faptul că există această diferenţă între starea de fapt şi ceea ce se desfăşoară în capul poporului român. Poporul român s-a aflat şi se află în continuare, fără să îşi dea seama, într-o luptă pentru propria sa supremaţie ideologică(adică propria sa existenţă). Din păcate, el crede că a învins demult. Adevărul este că nu a învins nimic, ci este un trup destul de mare pe care îl atacă şi îl ciopârţesc nenumărate trupe de gherilă, care profită de halucinaţia colectivă în care se află acest popor român. Din cauza halucinaţiei, banda desenată românească nu îşi poate îndeplini misiunea fundamentală în cadrul poporului-naţiune. Mesajul mediului nu poate ajunge la destinaţie pentru că receptorii sunt bruiaţi halucinogenic.

Aparenţele înşelătoare indică o lipsă de interes generalizată, dar banda desenată este de fapt sufocată pentru că nu are acces la resursa publică. Este nevoie de bandă desenată, dar pentru banda desenată sunt necesare fondurile publice. Dar aceste fonduri publice nu pot apărea decât odată ce necesitatea benzii desenate în plan ideologic devine politică de stat. Banda desenată, această artă cu important rol propagandistic-ideologic, a suferit o prăbuşire brutală în noua lume liberă. Exprimarea în print(sau în public) a explodat, mai ales cantitativ. Dar banda desenată nu a reuşit să se tabloidizeze şi să captiveze astfel un segment de “duşi” loiali. Banda produsă în RSR era dedicată în principal copiilor, şi după ce copiii nu au mai contat, pentru că în lumea democratică votează numai oamenii mari, banda nu a mai contat. Dar ea contează, pentru că fiinţele umane votează aşa cum sunt învăţate atunci când sunt mici(după vechea zicală – democraţia se învaţă).

Statul român pierde oportunităţi nemăsurate prin lipsa de finanţare a benzii desenate româneşti. Suntem cu toţii de acord că bugetul public este redistribuit în funcţie de nevoile publice. Iată, nevoia de bandă desenată este evident uriaşă în cadrul unei societăţi care urmăreşte sănătatea mintală şi politică a păturilor largi de populaţie care sunt de facto baza democratică(politică) a statului-naţiune. Dar aceste pături largi reprezintă şi baza bugetară. Contribuţiile mici la buget sunt per ansamblu felia mare a tortului bugetar. Aceste pături defavorizate pot fi mobilizate cultural-artistic prin intermediul benzii desenate.

De asemenea, banda desenată inoculează tineretului imagini, concepte şi stări de spirit care marchează fiinţa umană tânără pe termen mediu şi lung. Dacă vorbim despre nişte “valori”(mai clar, este vorba de programe) care trebuie însămânţate în creierul tânăr de român, pe care statul să se poate baza în cadrul unei planificări extinse în timp, mediul ideal de transmitere este banda desenată. Iată cum banda desenată poate părea pentru început doar o simplă cheltuială suplimentară, sau un capriciu – dar în final să se dovedească un instrument crucial pentru dezvoltarea statului-naţiune pe termen nedefinit(ideal la nesfârşit). Nu există capricii când este vorba despre un program cultural bine construit, axat pe dimensiunea populară, cu politici clare şi ţinte realizabile(dintre care cea dintâi este emanciparea cultural-spirituală a fiinţei umane româneşti, în sânul efortului colectiv de a crea cel mai avansat stat-naţiune din istoria societăţii umane).

Iar pentru asta, pentru ca România să fie mai mult şi să poată mai mult, este nevoie de banda desenată şi bandă desenată bună.

1 ping

  1. […] postat Nicu în sfîrșit eseul său din Infobouletinul Ah, BD! unde justifică nevoia de bandă desenată, […]

Comments have been disabled.