text: vasile mănuceanu
desen: sandu şi parţial theodora florea
La iarbă verde pot să mă întind pe pământ şi să îmi aduc aminte de dinozauri. În liniştea luminii lipicioase vreau să las iarba moale şi bine hrănită să mi se agaţe de ştrampi încolăcită, încâlcită şi smerită cum încearcă să mă împingă înapoi către lumină, în câteva sute de puncte de pură electricitate libidinală. Picioarele se afundă în pământ, dar numai puţin. Împing cu genunchii şi sap dureros către stratul geologic în care undeva în patria mea splendidă se odihneşte cadavrul asasintat al lui Burebista. Mă întorc cu faţa în sus şi părul ăsta gros, tare ca o hârtie pe care poţi să desenezi cu buretele îmbibat în cerneală uleioasă îmi acoperă faţa, mi se încâlceşte în sprâncenele groase(pe care le cresc cu toată dedicaţia modei mele divers internalizată) şi mi se aşterne peste ochi precum un voal al morţii care se scurge şi îmi înneacă vitaminele cerebrale în pământul strămoşesc uitat de eroii noştri pe marginea unei şosele devastate de capitalismul feudal al judeţelor româneşti. Fotosinteza cică foloseşte un mecanism cuantic prin care fotonii îşi găsesc nişte trasee mişto prin clorofilă şi o grămadă de super-ştiinţă magică împinge în permanenţă inimile acestor iubitoare maşini de supt sevă. Le strivesc şi nu mă grăbesc. Privesc pieziş la cele câteva cute alea poalelor mele pline cu aer aromatizat. Stând într-o rână mă uit la genunchii pătaţi cu sângele negru şi lipicios al lui Burebista. Marele cuceritor e încă acolo, e încă aici sub noi. Ne ţine în braţe sau ne pipăie bucile, omoplaţii, gambele. Când ne aşezăm să ne odihnim oasele remineralizate pe iarba verde pe care o călcăm în picioare – se uită drept în sus în cururile noastre, de pe fundul unei mări negre şi groase, iar privirea sa neumană ultraparticulară străbate zeci de kilometri de zeamă podzolificată şi trece prin noi fără să simţim nimic. Fără să simţim că tălpile noastre, aşa sensibile şi pracă cu o minte a lor, tălpile astea care ne fac să simţim atât de multe lucruri noi la atingerea suprafeţei nu ne lasă să vedem că şubrezim fundaţia eco a corpului nostru tribal.
Îl urmărim pe Burebista încă din tinereţe, un băiat de bani gata care se plimbă prin lume încercând să afle cine este cu adevărat. Oare este doar un alt mândru purtător de barbă decent tăiată şi asortată cu o căciulă foarte fină şi mătăsoasă care face o treabă foarte bună confirmându-i originile de bună calitate? Nu ştim, dar cel mai probabil. Rasat şi bine îmbrăcat, bunul tânăr învaţă să trăiască viaţa la maximum şi se educă în multe lucruri noi, se bronzează şi părul său începe să bată în blond. Ştim povestea: tânărul de acest gen devine doar un sociopat extrem de funcţional care îşi metabolizează cu seninătate mărinimia difuză şi fără obiect specific într-un fascism de o politeţe imperturbabilă.
Startificarea pe clase a poporului dac este evidentă de la primele cadre şi la fel este şi mulţumirea oamenilor din decor, care înţeleg inevitabilitatea istorică a ordinii sociale în care trebuie să trăiască şi să muncească, pentru stabilitate, pace şi trăinicie genetică multimilenară. Cumva, destinul lui Burebista îl face special fiincă numai el poate schimba această stare de fapt, pentru că el înţelege lumea şi lumea îl înţelege pe el – ei ştiu şi el ştie că cel mai bun lucru care poate exista pentru semenii săi ultra-normali cu joburi şi familii şi credite este leadershipul său pur decorativ. Adică maximalizarea situaţiei de fapt cu scopul stabilităţii. Clasele se pot schimba doar dacă vine la putere un om cu clasă. Burebista e ca Florin Piersic, dar are ghinionul de a trăi într-o Dacie super gay, suprasaturată cu machomeni păroşi, ciufuliţi, violenţi şi virili. Îmi plac băieţii din comicsul ăsta – chiar şi Burebista, în ciudat faptului că este un mare duş-beg. Fetele lipsesc cu desăvârşire, e duse la cratiţe. Poate cârpesc ciorapii, petecesc căciulile, mulg mânjii, fac salata aia de varză cu ulei de măsline care e aşa de bună când chiar nu poţi să mănânci şaorma fiindcă te simţi vionvată şi îţi crestezi cu lama celulita de pe interioarele calde ale coapselor.
După ce tatăl său moare foarte convenabil fix la întoarcerea sa în ţară, Burebista devine lider peste un clan important de daci. Dacii în general e oameni paşnici, ei nu vrea răul la nici o fiinţă. Dar vecinii mega-violenţi din toate părţile sar pe dacii nevinovaţi care îşi vedea de treaba lor şi care se chinuie să reconstruiască mereu societatea perfectă în care îşi doresc să trăiască în pace şi armonie dar nebunii violenţi din jur nu îi lasă să se dezvolte în perimetrul sfânt strămoşesc omenesc. Ok, tocmai mi-am dat drumul lexico-gramtical şi tu nu poţi să mă judeci în pula mea, nu ştii ce simt. Citesc comicsuri şi mă simt foarte bine. Sunt aici ca să te ajut să îţi dai seama, aşa că te rog nu mă judeca. Black Dots merge pe repeat în fundal şi nici nu mai ştiu ce pot să scriu pentru că mai mult decât să mă mişc ţip.
Burebista e proaspăt la guvern dar se dovedeşte a fi un politician abil. Se lasă sfătuit doar de prieteni apropiaţi şi loiali. Împreună cu ei promovează un scenariu naţionalist care marşează pe ideea de forţă prin unitate, convingând majoritatea clanurilor să i se supună şi să îl lase pe el să ghidoneze fixspre glorie primul stat centralizat unitar creştin-democrat comunist dac din istorie. Dar la o privire mai atentă ies în relief marginile brodate cu aţă albă şi roşie ale acestei tapiţerii politice ţesută cu fir de infamie pură: perversul nostru de Burebista îşi foloseşte poziţia de lider tribal privilegiat pentru a şantaja astfel comunităţile-tampon dintre el şi agresorii externi. Aşa că cei deja dezavantajaţi prin poziţia lor geo-politică sunt obligaţi să accepte un deal putred şi să se supună în schimbul protecţiei venite tocmai din partea celui răsfăţat de împotrivirea lor gratuită în faţa duşmanilor comuni. Iubirea de libertate adânc înrădăcinată în sufletul dacului de frontieră se întoarce să îi consume sufletul şi tribul şi neatârnarea prin tocmai cel mai de seamă exponent al clasei conducătoare neproductive şi parazitare: Burebista.
La capitolul ăsta îmi venea să îi dau două palme lui Burebista. Foile erau umede, mâinile îmi transpiraseră. Am auzit o ţigancă cum a zis odată într-un cabinet medical de la stat că tranşchirase. Nu am dat şpagă şi nici nu am supt-o. Am avut Demnitate pentru că trăiesc într-un stat social. Mi-aş dori să port unifromă normcore şi să fim împreună toţi socialişti glam, dar ştiu că nu se poate. Pe sub salopeta de culoare pământie voiam să port chiloţi de catifea roşu arzător şi să mă simt comunistă în adâncul sufletului, să miros seara catifeaua îmbibată cu roadele muncii colective, să mă apropii de poporul nostru drag. Noi ca ţară am avansat atât de mult de pe vremea lui Burebista, am câştigat atât de multe. Numai la asta mă gândesc, cu mâinile transpirate, poate nu din cauza desenelor evazioniste ale lui Sandu Florea, poate pentru că ascult country şi soarele face valuri afară, copacii de lângă geam mi se leagănă încet parcă îmi fac poftă să mănânc cartofi prăjiţi cu slănină şi să mă uit pe youtube la clipuri cu matthew saad muhammad. Mă întorc mai târziu la Burebista, pentru că morţii trebuie să aştepte după cei vii şi nu invers la naiba.
Burebista nu este iubit. Nu în unanimitate în orice caz. Călărind în şedinţe de lucru nesfârşite de-a lungul şi de-a latul Daciei sale prea-unite, întâlneşte nenumăraţi plebei care îşi văd de treabă şi de viaţă,netulburaţi de planurile sale politice sincer măreţe. Şi fiind doar bărbaţi peste bărbaţi peste codri peste bărbaţi şi iar bărbaţi, băieţii lui Burebista se pot concentra cu adevărat la clădirea unei naţiuni legendare. Dar codrul neîmblânzit, acea întindere neagră plină de lupi anarhişti şi de Boletus Satanas este o altă poveste. Acolo Burebista şi alaiul său de deştepţi proaspăt pieptănaţi sunt întâmpinaţi de către cete de rejecţi neîngenunchiabili cu urări de moarte, săgeţi otrăvite şi urlete animalice trans – daci liberi care se iau în serios. Rănit destul de grav, tânărul lider deocamdată hetero(pentru cât?) primeşte îngrijirile unui vraci avangardist proaspăt întors din Egipt: Deceneu. Între cei doi mari daci se naşte o frumoasă şi trainică legătură spirituală, o prietenie organică şi de organe, o viziune comună care să fundamenteze proiectul politic al primei mari uniri. Staţi aşa, căci înainte să se poată bucura de un stil unitar şi centralizat de viaţă, dacii îndrumaţi de Burebista trebuie să respingă mai întâi ameninţările externe, pe cât de urgente pe atât de paradoxale.
Contrar faptelor pur subiective care au avut loc într-un mod extrem de subiectiv(din cauză că a trecut mult timp de atunci), celţii invadează praşivistic din vest şi atacă hotarele străfunde prin surpindere, dar sunt respinşi de dacii d-aci uniţi. Puşi pe hoţie şi profund imorali cu coifurile lor pline de coarne şi de blană absurdă, invadatorii îşi dau repede seama, prea târziu, că raidurile lor lamentabile şi lăcomia ne-argumentată la scară istorică sunt sortite pieirii. Căciulile din blană de viezure decorate cu pene de barză se dovedesc mai mult decât capabile să strivească sallet-urile costoboce şi să calce în picioare cu lăbuţele lor înfricoşător de tonificate ţestele taurisce. Peste toate astea, să nu uităm că dacii au la dispoziţie legendara frunză strivită de varză – perfectă pentru vindecarea oricărei răni debitate mişeleşte de vreun invadator pur subiectiv.
Şi altfel stă treaba cu expansiunea neprihănită a lui Burebista, un om ridicat la rang de tată de ţară de către unicitatea poftei sale profund naturale, iyvorâtă tocmai din pământul care i-a dat nume. Pământul dac îl cheamă şi Burebista vine, descalecă, uneşte. Dar la scurt timp după astea şi marea îl cheamă la ea, bărbiţa lui flauşată nu poate să stea pe plajă. Marea îl cheamă la ea, scumpul Burebista e răpit de vrajă. Ca să întărească ideologia păşniciei totale, Burebista îşi dă seama că statul său masiv şi din punct de vedere burebistic superior oricăror alte forme de organizare barbară are un singur duşman posibil, o singură ameninţare capabilă de a-i ştirbi centralitatea: Imperiul Roman. MiniURSS-ul îmbobocit în mintea şi sufletul celui mai predestinat lider liber de până atunci, această nouă uniune de culoare dacică dar cu multe arome de sânge se găseşte evident ameninţată de expansiunea imperialistă globalistă concentrată în singura personalitate contemporană capabilă să se măsoare cu bărbosul buzelor senzuale: Iulius Caizăr.
Confruntarea epică dintre aceşti doi titani ai ultimului secol dinainte de Crisoşi trebuie din păcate lăsată pe altă dată. Eternitatea duelului lor atât de îmbietor este ascunsă adânc în adâncul gândirii lui Vasile Mănuceanu, un artist român în adevăratul sens al cuvântului. Spre dezamăgirea mea şi a altor mii de fete cutezătoare, cei doi eroi nu au timp să se măsoare la bărbăţie. Burebista este uneltit nasol pe la spate de aripa aristocratică care nu a înţeles proiectul lui de ţară. Toţi corupţii dacici vreia să îi ia beregata lui pompoasă şi să o poarte la gât ca pe un colier minimalist uşor levogir. De partea cealaltă, Ceyar e ocupat să şpăguiască pe toată lumea şi să devină cel mai puternic şi mai carismatic tiran roman de până atunci, garantând astfel un asasinat de mare valoare artistică. Burebista, probabil la fel de corupt, violent, capabil, lacom şi demn de admiraţie aşteaptă o aceeaşi soartă, visând la o ţară ca afară. După ce pacifică malul Mării Negre şi îi învaţă pe coloniştii greci cum să tacă din gură, după ce ajunge prin Panonia şi masacrează tot ce prinde pe acolo, liderul strămoşesc trebuie să închidă odată pentru totdeauna gura opoziţiei şi să îşi încercuiască astfel arcul narativ şi carpatic.
Îmi pare rău pentru el, pentru că nu avem plăcerea să îl vedem călcat în picioare de mişei, hăcuit şi scuipat de către uzurpatori – destinul tiranic al lui Burebista este ascuns în fundalul unui final de prost gust. Nu sunt adepta gustului, dar discursul final al lui Burebista este atât de fals şi de prost regizat încât îţi vine să doreşti apocalipsa. Sau măcar o fentă a apocalipsei.