IONITA TUNSU – UN HAIDUC DE BUCURESTI [Manu+Leshtaru]

Ioniţă Tunsu este o bandă interesantă, în mare parte pentru că povestea Tunsului este una interesantă(nu dau cu parul, e şi talentu’ lui Puiu Manu la lucru din zece în zece pagini). Ioniţă Tunsu este un haiduc – adică un tip care ia de la bogaţi(cu forţa) şi dă la săraci(tot cu forţa). Forţa şi violenţa îi încadrează faţa, ca două plete de pistolar sălbatic cu ochi albaştri(comicsu’ e alb-negru so whatever). Desigur, fiind un adevărat entrepreneur, haiducul clasic nu uită să păstreze şi pentru el însuşi un comision corect(riscul mare înseamnă bani mulţi).

Ca orice om care vine pe lumea asta fără să ştie că există, Ioniţă Tunsu nu se naşte haiduc, nu este un psihopat care a fost trimis de Dumnezeu în lume ca să terorizeze clasele privilegiate – din păcate, ca orice terorist, este doar o deprimantă rămăşiţă a unei revoluţii ratate.

Ioniţă este un băiat simplu de la ţară, dar este deştept. La începutul C19, Biserica are monopolul asupra creierului uman, aşa că Ioniţă este racolat de popi. Popii îl învaţă pe Ioniţă cum să fie popă. Ioniţă citeşte Biblia şi învaţă despre dreptate şi milă şi dărnicie – şi un pic despre comunism. Aflăm mai târziu că, în realitate, misiunea politică a haiducului Ioniţă Tunsu este ceva mai moderată şi scopul lui pare să fie acela de a viola doar ordinea feudală până când aceasta este forţată cumva să dea naştere unui fel de stat social privat, al cărui singur arbitru rămâne geniul altruist al lui Ioniţă. Planul nu pare chiar atât de moderat, din cauza metodei sale violente, dar Ioniţă nu îşi doreşte decât o redistribuire echitabilă a plus-valorii – nu avem nici un indiciu în bandă că haiducii ar dori răsturnarea radicală a statului oltenio-muntenesc.

Popă fiind, Ioniţă se alătură armatei lui Tudor Vladimirescu şi profită de ocazie ca să pocnească peste muian soldaţi turci cu un crucifix imens. Ioniţă este tipul de om care se implică cu adevărat în ceea ce crede. Dar, din păcate, revoluţia este trădată, înfrântă şi desumflată, iar energia reformatoare din inima lui Ioniţă îşi pierde supapa de evacuare. Din cauză că a eşuat, cauza revoluţiei este batjocorită de toată lumea civilizată, iar oraşul Bucureşti, printre ai cărui fii Ioniţă se numără şi el, îi întoarece spatele. Vedem cu claritate că Europa este un loc unde nu pot exista pierzători – toată lumea îşi câştigă aici bătăliile – dacă nu pe câmpul de luptă, atunci mai târziu, pe hârtie. Aşadar, Ioniţă-ratatul trebuie exclus, concetăţenii săi nu au de ales. Colegii lui de breaslă îl răspopesc(practic îl tund cu forţa). Şi aşa devine Ioniţă Tunsu Ioniţă Tunsu.

Umilit şi marginalizat, Tunsu este deocamdată un pahar doar pe jumătate plin. La scurt timp după răspopire, viaţa îi oferă şansa de a fi martor la o manifestare publică a umilinţei suferite de el în privat, în sufletul său – aşa îşi descoperă fostul popă adevărata sa misiune politică, participând la execuţia publică a doi haiduci. Şi uite cum Ioniţă pe dinafară. Tunsu vede doi oameni liberi atârnaţi de ştreang şi înţelege că trebuie să îşi dăruiască viaţa semenilor săi – el este chemat să devină Mesia Munteniei în C19(şi preferabil pentru forever). Lacrimile fraţilor săi români, defavorizaţi şi lipsiţi de şanse, privaţi de un cadru instituţional care să permită emanciparea socială a păturilor rural-agrare şi trădaţi de clasa politică a cărei prosperitate se bazează tocmai pe munca lor ieftină, aceste lacrimi curate ale credincioşilor analfabeţi îi deschid în sfârşit ochii şi Ioniţă îşi dă seama că datoria lui sfântă este să crape capete.   

Haiducul este un personaj foarte actual, mai ales în situaţia în care trăim, plină de paranoia şi terorişti din umbre care aşteaptă să ne distrugă vieţile decente la care am lucrat atât de mult până acum şi pentru care am luat credite abuzive de la băncile care nu pot fi teroriste, pentru că au costume la patru ace şi finisaje cool în încăperile în care plănuiesc violuri financiare. Dacă vă întrebaţi, răspunsul este da – da, haiducul este un terorist, o specie balcanică de pirat forestier, un proscris şi un trădător, un fost om uman, care a renunţat la convenţiile sociale şi la iubirea de aproape, un neo-păgân care trăieşte într-o stare de semi-sălbăticie, un monstru care neagă monopolul statului asupra violenţei şi care şi-a asumat libertatea distrugătoare de a decide singur, prin forţă şi foc, cine merită să trăiască şi cine merită să moară, cine merită să aibă şi cine merită să piardă tot. Haiducul va lua de la cel ce nu are şi va da la cel ce are, iar de la cel ce are va lua pentru a da la cel ce nu are.

Când vine vorba de comicxsul despre care discutăm aici, există totuşi nuanţe. Haiducii din comixcxsul lui Puiu Manu sunt haiduci indiscutabil buni(schema lor morală îi îndreptăţeşte să facă dreptate într-o lume complet total mega nedreaptă). Integritatea lor morală nu este pusă la îndoială pentru nici măcar o secundă, iar leadershipu’ lui Ioniţă este beton.

Aceşti indignaţi neprihăniţi ai pădurilor jefuiesc boierii pentru o cauză nobilă, dar cât de departe poate să meargă o schimbare care nu schimbă în definitiv nimic? Boierii sunt oarecum stresaţi de jafuri, dar nu pierd decât mărunţişuri sau însemnele lucioase ale puterii lor pământeşti – pe când adevărata sursă a puterii şi a bogăţiei lor rămâne neatinsă. Averea lor este supremaţia funciară şi instituţională, controlul mijloacelor de producţie primitive.

Slăbiciunea insurecţiei haiducilor este cel mai evidentă în situaţia de împărţire a pradei. Haiducii se ceartă pe resturile boierilor şi încearcă să îşi reîmprospăteze hoţia cu acte de caritate derivative(care nu aduc în definitiv un beneficiu real săracilor). Ioniţă Tunsu nu doreşte doar o reîmpărţirea a banilor(măsură despre care ştim deja că este aberantă din punct de vedere economic), ci visează la o reformă fiscală – o taxare mai puternică a bogaţilor şi o scutire a celor săraci(un proiect ceva mai logic, dar la fel de ineficient în cadrul unei societăţi controlate în totalitate de cei bogaţi). Bogaţii se pot supra-taxa până la epuizare, pentru că se pot supra-subvenţiona la fel de bine, în cel mai frumos spirit socialist. Un ţăran sărac pe care Ioniţă Tunsu încearcă să îl reîmprospăteze cu aur de provenienţă nobiliară ştie mai bine decât haiducii că banii nu pot rămâne la el decât cu permisiunea autorităţilor – dacă nu poate justifica cash-ul în faţa inspectorilor fiscali, acesta îi va fi confiscat. Deci sărăcia sa este normalitate socială, o normalitate care nu poate fi răsturnată prin acte de terorism şi plimbarea inutilă a cashului din mâinile unora în mâinile altora. În parte, morala poveştii este că banii corup sufletele oamenilor – un clişeu care îl va ruina chiar şi pe preacuratul Ioniţă Tunsu. Bogăţia este inamicul, răul esenţial pe care îl au de înfruntat eroii acestui comicxs. Bogăţia este blestemată, dar săracii sunt neprihăniţi tocmai pentru că nu pot fi atinşi de drac – sărăcia lor este un scut spiritual împotriva corupţiei satanice.

Încă ceva, Ioniţă Tunsu şi trupa lui sunt un tip de proscrişi hibridizaţi. Ei îşi păstrează urbanitatea, nu părăsesc niciodată cu adevărat târgul Bucureştilor şi civilizaţia. Aici au cele mai grase ţinte, aici se pot ascunde în aglomeraţia, forfota şi anonimitatea târgului, aici se află aproape de duşmanii lor. Haiducii lui Ioniţă Tunsu se duc în codru ocazional, pentru un scurt picnic sau un jaf rapid la drumul mare. Viaţa lor se desfăşoară în cea mai mare parte între zidurile oraşului. Bucureştiul de la începutul C19 era acelaşi seducător furnicar de oameni care îşi caută plăcerea într-o mare de jeg organizată în forma unei catastrofe urbanistice cu o infrastructură primitivă, plin de bogătaşi. Distracţia, jocurile de noroc şi viaţa de noapte sunt debuşeuri pentru cantitatea imensă de bani pe care haiducii o acumulează într-un timp relativ scurt. Masa de pokăr este locul în care îşi pot goli buzunarele şi conştiinţa, dar tot aici ei au ocazia să îşi inspecteze viitoarele victime. Ioniţă Tunsu este conştiincios şi îşi face temele.

Haiducii sunt undergroundu’, starurile contra-culturii, oamenii la modă pe care cei săraci îi pot iubi sincer şi cu care se pot identifica. Evident că din dorinţa de a se conforma la aşteptările mulţimilor adoratoare, Ioniţă Tunsu şi trupa sa folosesc o reţea secretă de catacombe care împânzesc solul fertil de sub grădinile Bucureştiului semi-medieval. Întunericul, noroiul, dejecţiile proceselor vitale, canalele aparent înfundate – acestea sunt atuurile fugarilor, vălul care îi ascunde pe cei care vor să schimbe lumea.

Dar Ioniţă Tunsu este, în ciuda cărţii, un simplu om. Dacă la începutul poveştii avem şansa să credem în el şi în puterea lui salvatoare, pe parcurs aparenta sa misiune revoluţionară se dizolvă într-un lung şir de peripeţii oarecum inconsecvente. Aflăm că are o logodnică, ascunsă într-o căsuţă veche la periferie, o femeie-fictivă standard, care nu are alt rol decât acela de a arăta bine atunci când deschide uşa în miez de noapte haiducului hăituit(plus că îl face pe Ioniţă şi mai uman). În căsuţa-refugiu îşi păstrează Ioniţă Tunsu ce are mai scump pe lume – iubirea şi un morman de bani ascuns în beci. Cel care la început părea un neoMesia anarho-creştino-socialist, se dovedeşte a fi un erou masculin melodramatic cam standard. Este vorba despre un bărbat care duce o viaţă dublă sau triplă, undeva între filozofie high-class şi golăneală, idealul său ultim este să se însoare cu o femeie care de-abia dacă există cu adevărat, iubeşte aurul mult mai intens decât victimele sale(pentru că este dispus să rişte totul pentru bani, şi pentru ce aduc banii).

Săracii merită să primească nişte galbeni, pentru că au dreptul la pâine, dar Tunsu are dreptul la restul – un rest consistent la care numai cei îndrăzneţi au dreptul să viseze. Aflăm că pentru el haiducia nu este decât o etapă intermediară pe drumul către prosperitate şi statut social privilegiat. Ioniţă – precum cei de la care fură – îi dispreţuieşte în sufletul său pe săraci, dar nu are altă şansă de a urca în ierarhia socială decât prin susţinere populară. Bogăţia lui, confiscată de la cei prosperi, nu va putea fi legitimată niciodată de către aceştia din urmă. Aşa că Ioniţă Tunsu trebuie să îi mituiască pe cei mulţi cu o mică parte din noua valoare pe care a acumulat-o. Valoarea privatizată trebuie legitimizată în ochii celorlalţi, pentru ca viaţa să poată continua.

Mai târziu, loviturile de teatru ale trupei lui Ioniţă Tunsu(jafuri de sindrofii în plină desfăşurare) sunt orchestrate pentru a sublinia lipsa de moralitate a societăţii pe care fostul popă vrea să o infiltreze. Bogaţii nu sunt vinovaţi doar pentru că exploatează majoritatea populaţiei fără putere. Vina lor este mult mai gravă pentru că se distrează – este inacceptabil ca viaţa lor să fie plină de plăcere în timp ce ţara suferă.

Cum îi stă bine unui terorist obsedat de celebritate şi de bani, Tunsu este trădat pentru bani. După un shoot-out cam scurt într-o ambuscadă cam scurtă, Tunsu şi ucenicii lui sunt ucişi de poliţie(agie). Generalul Kiselyov, sosit în Principatele Rumâne să facă ordine şi să bage reforme, îi pune capac acestui erou popular plin de contradicţii.

Povestea istorică despre Ioniţă Tunsu este un pic diferită, mai ales în privinţa originilor, partea în care Ioniţă Tunsu se apucă de haiducie. Dar asta nu va micşora plăcerea cititorului român iubitor de bandă desenată românească, interesat să se distreze cu aventurile unui fel de gary cooper cu ochi mari şi păr cam lung(pentru un tip care îşi zice Tunsu).