pictură mega-talent
Comicsul în România poate să ia multe forme. Este o artă ascunsă, o disciplină care trebuie practicată în singurătate, cu concentrare maximă, reprodusă în tiraje simbolice şi dată pe moca de către oengeuri.
Ştiu că s-ar putea să pară că m-am apucat să scot din revistele pe care le am aruncate în raft şi să să scriu ceva despre ele. Nimic – dar nimic – nu poate fi mai departe de minciună. INTERZIS stă de mult timp pe un morman de pamflete pe care nu am avut timp să le citesc, pentru că mie personal îmi plac drogurile şi mi se pare o idee bună ca, în orice situaţie, fiinţa umană să rămână deschisă la posibilităţile depravării. Problema dependenţei este că impune un posibil moment(viitor) în care să “te laşi” de o substanţă care te controlează. Lăsatul este o lipsă de plăcere, aşa că dependenţa conţine potenţial lipsa de plăcere – iar concluzia este evidentă: dependenţa nu este calea raţională pentru căutătorul de plăcere. Şpilu’ negativ al dependenţei este că nu poate fi eliminată, deci este ca o Dumnezeuă privată a celui dependent. Oamenii dependenţi devin un fel de fanatici religioşi, numai că renunţarea la credinţă nu le aduce şi binecuvântata anihilare a Dumnezeuei lor. Dependentul rămâne dependent pentru totdeauna, şi asta practic îi ştirbeşte liberatea de a profita de o plăcere anume atunci când are chef, cum are chef, după regulile pe care are chef să şi le stabilească. Deci un dependent de alcool nu mai poate să bea alcool atunci când are el chef. Ori bea fără să se controleze, ori nu bea fără să se controleze(mă refer la controlul asupra alegerii). Alcoolomanul a pierdut cu totul controlul asupra plăcerii de a bea alcool. Situaţia asta este una cel puţin nefericită, şi trebuie evitată cu orice cost. Omul care trebuie să profite de plăcerea unei depravări, trebuie să o facă întotdeauna cu cea mai mare disciplină, după un algoritm sau un şir de reguli care să îi asigure in-dependenţa. Acesta va fi omul cu adevărat fericit, liber să exploreze numeroasele căi pe care corpul uman poate fi exploatat, şi trebuie exploatat, în vederea deducerii de infinite plăceri cu valoare adăugată.
INTERZIS prezintă în mod critic câteva aspecte nefericite ale consumului de droguri, de la politicile publice catastrofale minate de prejudecăţi tâmpite faţă de aşa-zisele substanţe “de mare risc” până la problemele pe care drogurile le amplifică în rândul săracilor. Desigur, avem şi un episod intermediar cu studenţi pastilaţi middle-class care cad în capcana etnobotanicelor – o piaţă pe care statul român a neglijat-o timp de ani de zile şi care a îmbogăţit mulţi şmecheri în detrimentul tinerilor patriei( tineri care ar trebui să muncească mai mult şi să se plângă mai puţin).
Cred că nu mai există dubii în ziua de astăzi că stigmatizarea asociată cu drogurile este o mişcare politică prin care se urmăreşte în mod clar segregarea şi controlul păturilor defavorizate din societăţile dezvoltate. Foarte mulţi oameni cred în continuare poveştile tâmpite despre cum dependenţii sunt criminali – o poziţie a cărei idioţenie devine evidentă când realizăm că ea este echivalentă cu o mişcarea internaţională de încarcerare a diabeticilor(şi jos-cu-zahărul e o misiune bună). Bolnavii au nevoie de tratament. O grămadă de bolnavi de SIDA sunt infectaţi cu HIV din cauza aceloraşi politici cretine vizavi de droguri(injectabile). Din cauza neglijenţei şi a ideii că dependenţa e rea şi trebuie persecutată, aceşti dublu-bolnavi sunt din păcate victimele indiferenţei semenilor lor, indiferenţă care girează atitudinea stupidă a unei administraţii “morale”, mulţumită să aplice robotic “soluţii” deplorabile, inventate demult de mistificatori care primesc ordine de la creatorul universului.
Pe primele pagini este o poveste cu Nixon, şi “războiul contra drogurilor” – o schemă sinistră despre care John Ehrlichman a recunoscut în ‘94 că avea ca obiectiv eliminarea negrilor şi hipioţilor din perfecta democraţie americană(nu votau cu Nixon). Hipioţii măcar s-au descurcat destul de bine după ce şi-au luat joburi în corporaţii.
Comicsurile despre experienţele cu droguri sunt interesante, bazate probabil pe mărturii reale. Vazelina desenează cu obişnuita sa manie pentru multe chestii mici, colorate disciplinat, în gama de nuanţe care este la modă în prezenta epocă. Unele pagini arată ca o combinaţie între poster şi comix alternativ, dar cititorul adept poate se poate bucura şi de pagini de postereală pură sau de spread-uri cu bandă totală.
Mega-opusul pamfletului este testimonialul unui tip chinuit pe care pun stăpânire cei patru călăreţi ai etnobotanicelor. Oamenii care au stat ceva vreme prin Bucureşti, la facultate sau degeaba, pot recunoaşte arhetipalul apartament de giancări, unde timpul are calităţi particulare, nu există ritm circadian, nimeni nu are chef să iasă după apă şi ciocolată, nu se ştie exact cine locuieşte efectiv acolo, şi oamenii care nu bagă se simt stingheri când vin în vizită, pentru că li se pare că văd un film gen trainspotting, doar că e real, ceea ce e ireal, ceea ce e greu de acceptat pentru ei, din cauză că nu bagă droguri. Spice-shopul, acum dispărut, este un fel de templu finisat ieftin, la care adepţii etnobotanicelor(deloc preocupaţi de pompa ceremoniei sau de lipsa ei) fac pelerinaje în genunchi şi se dezbracă estatic în zăpadă pentru că nu ştiu pe ce lume sunt. Tipul care povesteşte – personajul principal – reuşeşte să se cureţe, dar unii dintre foştii lui tovarăşi nu sunt atât de norocoşi. Mixajul între purpuriu-închis şi nuanţele galbene reuşeşte să impresioneze, câteodată, dar pare şi cam barză în destul de multe alte cadre(s-ar putea să fie printul de vină). Ultimul cadru este o perspectivă de dronă cu grădina Cişmigiu toamna, de departe cel mai bun desen al poveştii, o concluzie potrivită care ne arată cât de lame şi de violent este mediul natural din care corpul nostru ne imploră neîncetat să ieşim. Personal, îmi place ultima bandă, un happy-ending blocat în provizoratul precarităţii, cu un tip sărac care s-a născut în heroină şi a ieşit din heroină, un nou familist cu job şi cu un oarecare viitor. Stilul simplu al ilustraţiilor şi regula de trei culori fac din banda asta o mini minune. Speranţa există şi trebuie să existe, dar INTERZIS este la bază o revistă plină de tristeţe. De fapt e un pamflet.
RHRN FTW!
