Autorul român de bandă desenată şi iubirea sa nemărginită pentru un fenomen inuman clasificat ca emergenţă răsărită la întâmplare din gradienţi de protoni, aflat în criză şi forţat să privească înlăuntrul său, este fără doar şi poate una dintre cele mai jalnice privelişti mentale asupra unei privelişti mentale diferite pe care un ciudat amplificat digital le poate contempla.
Cel care desenează trebuie să recunoască faptul că a fi ilustrator nu este acelaşi lucru cu a fi artist – pentru că ilustratorul trebuie să deseneze, trebuie să creadă în imagine. Şi limita asta pe care şi-a impus-o probabil din cauza unei mutaţii genetice greu de explicat nu este nimic altceva decât manifestarea practică a obsesiei sale pentru imagini, a credinţei sale în supremaţia văzului. Fără doar şi poate, văzul este una dintre cele mai fascinante invenţii pe care organismele vii de pe pământ au reuşit să le dezvolte. Fotonii au fost aici dintotdeauna(=14 miliarde ani) – numai că a trebuit să ne dezvoltăm o parte care să poată să interpreteze felia asta de univers. Unii dintre noi credem că teoria evoluţiei poate lega imaginea de văz, adică procesul biologic care înţelege lumina poate fi la baza impulsului de a crea imagini, de a desena. Dar ce înseamnă toate astea pentru o fiinţă umană, pentru un om din carne şi oase?(expresie care se referă în modul cel mai pervers la ceva dincolo de carne şi oase)
Unul este un desenator în serie, dar nu a vrut niciodată să deseneze. Asta înseamnă mai exact că nu a luat o decizie să deseneze, cândva într-un moment binecuvântat al vieţii sale(în care lumina s-a prăvălit peste capul său mare şi moale). Povestea asta sună ca ceva cunoscut, am auzit şi aţi auzit de la mulţi oameni că există un misterios impuls de a desena(apărut de obicei cândva în copilărie). Spre deosebire de curentul popular care ne învaţă că acest impuls se datorează unui lucru numit “talent”, el/ea nu crede că există talent iar inima sa îi spune că de fapt, toată ideea asta a “darului” este evident o prostie. Trebuie să crezi în inima ta ca să fii luat în serios, ştie şi el asta. Tonele de profesionişti care fac chestii asemănătoare sunt dovada vie că inima sa nu se înşeală. În plus, avem sloganurile arhicunoscute:
– 1% talent, 99% muncă(sau varianta moderată de 10% talent, 90% muncă)
– 10% inspiraţie, 90% transpiraţie
– etc.
În general lumea este de acord cu propoziţiile astea, e un fel de înţelepciune populară semi-preparată. Dar în acelaşi timp lumea nu este foarte sigură, nu poate să se bazeze în totalitate pe aceste adevăruri, şi ideea că îţi trebuie neapărat talent ca să desenezi bine e puternică. Dar ideile puternice sunt înşelătoare, şi ştim din cartea cea bună că prietenia cu lumea este duşmănie cu dumnezeu. Nu vă speriaţi, lumea nu este compromisă de contradicţii iremediabile care ne vor transforma pe toţi în nişte şerpi neserioşi şi fără onoare. Profesioniştii pot să vă spună din prima că a această idee inexplicabil de puternică este o prostie. Dacă ne aplecăm să analizăm doar superficial bucăţica de înţelepciune populară statistică, reiese clar că un om care dispune numai de muncă(90%) este cu mult mai bun decât un om care deţine numai talent(10%). Să reluăm: un om care se bazează doar pe muncă depăşeşte de nouă ori un om care se bazează numai pe talent(şi combinaţiile posibile între aceste două componente îl vor favoriza mereu pe cel care se bazează pe muncă). Munca şi transpiraţia te fac profesionist, acesta e un fapt inevitabil. Suntem în unanimitate de acord cu axioma că profesionistul este mult mai bun decât non-profesionistul(care în cea mai mare parte îşi iroseşte timpul, basically). Profesionalizarea nu are nicio legătură cu talentul. Proul este un om care munceşte mult, se dedică unei meserii, un tip sau o tipă care foloseşte reguli. Regulile îi servesc atât în practicarea profesiei sale, cât şi în relaţiile cu cei pentru care o practică. Proul crede, prin profesi(une)a sa, în ceea ce face – adică are o atitudine culturală, un text pe care mintea sa îl recită şi re-recită – asigurând proul de constructivitatea şi sensul ocupaţiei sale obositoare. Proul se află întotdeauna în relaţie cu altcineva pentru că îşi socializează producţia, îşi negociază poziţia şi produsul, îşi împarte munca în etape distincte şi are (nevoie de) un buget – pentru că produsul său este financiar măsurabil şi teleologic marketabil. Toate astea există din cauză că proul are un rol social bine definit, aşa cum este normal. Tehnica proului(îndemânarea tehnică) este importantă pentru re-producerea persoanei sale publice, acea persoană care desenează într-un con inversat care se deschide din ce în ce mai mult pe măsură ce devine din ce în ce mai lustruit. Scopul tehnicii sale vizuale este să se dezvolte intensiv către o ilustrare a proului însuşi ca un produs cu o valoare din ce în ce mai mare de producţie. Ilustratorul foloseşte imagini pentru a da lustru unei relaţii care există pentru că undeva în cadrul societăţii s-a născut o datorie. Cititorul poate folosi următoarea metodă pentru a identifica cu succes profesionalismul artistic: dacă luceşte, e ilustraţie.
În acest luciu multicolor, omul cultivat se poate admira cu sete, contemplând simetria falsă a feţei sale, respinsă de nenumărate alte circuite evoluţionare care nu avut şansa ca nimic să nu strivească organele interne ale maşinii de trăit ieşită din canibalismul adamic a două procariote proto-comuniste. În acest luciu multicolor, omul cultivat poate să privească lumea din spatele său, pentru că aceasta poate să existe exact cât timp îşi ţine ochii deschişi omul.
Acum o să scriu despre loser – un cuvânt care nu trebuie înţeles prosteşte, pentru că loserul nu este un om foarte ratat, ci un om care este un animal util. Loserul este omul care desenază fără să aibă de ales, ca un liliac care nu are de ales când zboară noaptea înfulecând ţânţari plini de sânge. Scriu asta ca să aduc în atenţie poziţia antipro, poziţia loserului – dar nu din cauză că aş vrea să echilibrez balanţa. Totul decurge aşa cum ar trebui să decurgă, pentru că omul s-a adaptat să trăiască îmbrăcat cu haine iar animalul s-a adaptat să alerge şi să se odihnească pe pământ gol. Şi nu am de gând să construiesc un fel de poveste a payback-ului loserilor – pentru că tocmai ideea balanţei mi se pare mult prea religioasă şi blocată pentru a fi luată în considerare de oameni serioşi(ca noi). Loserul antipro desenează fără să ştie mare lucru despre ce face, şi nu se gândeşte aproape niciodată să devină mai bun la asta. Nu înseamnă neapărat că nu poate deveni mai bun, ci doar că schimbarea asta se întâmplă în organismul lui fără ca el să îşi dea seama. Desigur, organismul nu este un lucru demn de încredere, aşa că este foarte posibil ca această îmbunătăţire pur şi simplu să nu se întâmple. Tehnica sa constă în reproducerea aceloraşi greşeli lamentabile, care devin din ce în ce mai elaborate şi se perfecţionează pentru a sta la baza anomaliilor expresive gata să fie regurgitate de către cultura complet dezvoltată. O cultură perfect respectabilă, care îi refuză accesul complet dar care poate oricând să înglobeze fragmente stupide, recontextualizate şi finisate la un nivel decent de vizualizare. Celui slab nu îi pasă că stagnează, chiar şi când vede cu minimă luciditate că i se întâmplă ceva oribil şi de neevitat. Există dovezi că loserul se poate auto-evalua, într-un mod subiectiv, însă acest paragraf are mai degrabă rolul de a evidenţia prin contrast poziţia antipro, folosind mecanisme care funcţionează foarte bine în mintea unui pro, dar care în fond nu pot defini loserul decât prin faptul că îi lipsesc sau că se manifestă anomalic. Viaţa are nevoie de pro, societatea are nevoie de oameni care ştiu ce fac – dar partea cea mai perversă a vieţii nu este că ea ar avea nevoie şi de loseri – ci că proul se bucură cel mai mult de emergenţa loserului pe diagonala sa. În mod inexplicabil, proul este unul dintre singurii oameni care pot aprecia cu adevărat existenţa irositoare a loserului, şi nu neapărat pentru că ar simţi simpatie, sau pentru că profesiunea te face o persoană mai bună la inimă. Admiraţia asta apare intuitiv şi se cristalizează ca urmare a unui reflex cultural al subiectului educat atras de anomalii improprii experienţei sale anterioare. Proul ştie că ceva i se întâmplă, dar oare ştie să şi asculte?
Loserul vorbeşte. Dacă ai timp, trebuie să îl asculţi înainte să treci mai departe, la partea extra-pură a textului. Trebuie să citeşti când el cântă, deschide-ţi chestia aia psihică şi încearcă să simţi măcar o parte din golul pe care poate să-l disloce în câmpul acestui text:
Astea sunt cuvintele necunoscătorului
Ascultă şi nu întoarce urechea
de la cuvintele unui animal
Ascultă animalul, nu îţi întoarce faţa
Nu îţi acoperi ochii
cu cele cinci degete de la mâna bună.
Animalul se ridică şi zice:
Voi m-aţi făcut dreptaci ca să fiu om.
Să arăt ca un om, să fac om din mine
Atunci când mă lupt cu mîinile
să ţin mâna stângă în spate.
Animalul se aşează şi zice:
Fotbal cu picioarul stâng
Jucam dar nu mai joc
Şi cred că adevărul meu e
Cred că instinctul meu ştie
Că eu sunt o înclinaţie către stânga,
chiar dacă mi-au zis, mi-au arătat
că mâinile bune sunt în oglindă.
Uite cum desenez acum cu dreapta,
Stânga nu ştie nimic
mă ascund de ea în dreapta mea.
Stânga nu ştie că pot să desenez
nu ştie ce e munca, ce e truda
că nu dorm nopţile, ochii mă înţeapă
beau un pic de apă şi văd în ceaţă.
Acum câţiva ani am învăţat
mâna stângă să facă ce vreau
Cu mâna dreaptă împreună
să ţină mistria corect
şi să întindă mortarul frumos
pentru un perete drept.
Desenul e un animal care se plimbă prin pădure,
căutându-şi viaţa care urmează să aibă loc
fără vreo dramă bine gândită,
fără gloria unui destin pregătit de milostivul dumnezeu
pentru cei cărora el le-a pregătit daruri.
Aici sunt eu, aici este lucrarea mea
despre care nu ştiu nimic
şi ea nu se supără pe mine.
Aşteaptă să iasă dintr-o groapă
ca să intre în alta imediat
aşa cum a ieşit şi a stat
în faţa noastră, extraordinară
chiar dacă nimeni nu i-a dat viaţă,
Nimeni nu i-a zis că are drept să existe
ca noi, ca alergarea mâinii pe hârtie
la fel de lungă şi obositoare
precum este munca bună a celor buni
făcută bine de la început
construită până în cel mai mic detaliu.
Sunt buni, ştim că sunt buni
Când sunt buni, nu ai ce să faci
trebuie să zici că sunt buni
trebuie să crezi în minuni
pentru că ai în faţa ta ceva
obositor de bun, ştii că aşa e.
Oboseala mea nu e la fel
pentru că atunci când transpir
mă uit în jur şi nu văd decât negru
cu greutate şi entuziasm o fac
încordat o dată şi încă o dată
perfect adaptat la sălbăticia
vieţii fără speranţă.
Ce este o prelungire a corpului meu,
ce este rodul muncii mele
nu este decât ce pot să arăt că văd
nu muncesc decât pentru a mă admira muncind
adică pentru a mă admira trăind.
Odată ce am recunoscut asta,
nu mai pot să explic nimănui
Nu am cum să îl ajut
să îi arăt cum să fie o persoană mai bună ca mine.
Dumnezeul celor buni
a lăsat munca pentru cei buni
Dar impulsul animalului nu este un impuls rău,
Animalul fuge,
pentru că impulsul său este să fugă pentru viaţa sa
Animalul desenează,
pentru că impulsul său este să deseneze pentru viaţa sa.
Animalul îşi caută viaţa
alergând,
animalul îşi caută viaţa
desenând.
Când mina aleargă pe hârtie,
mâna aleargă din faţa morţii,
se mişcă pentru că sângele prin mână
împinge în afară şi trece prin piele
şi când atinge creionul, construieşte ceva
un zid foarte puţin înalt, aproape deloc
o limită de grafit, în ochi desenul său.
În cuvântu “antipro” stă un paradox autofag, în două cuvinte care se mestecă unul pe celălalt, într-un ciclu fără sfârşit şi fără sens. Poate că este un termen potrivit pentru a descrie un tip de desenator complet rupt de realitate. Viaţa funcţionează pe pământ în aşa fel încât unii oameni desenează fără sens, pentru că asta e o formă de învinge simetria din a 196883-a dimensiune, în care trăieşte monstrul cu 8×10^53 simetrii diferite. Asta este doar una dintre explicaţiile posibile, pentru că desenul depinde întotdeauna de viteza cu care se mişcă desenatorul. Ce poţi să faci, cum ai putea să îl desenezi pe monstrul care te aşteaptă? A cui este lupta cea bună, când viaţa există pentru a mânca viaţă? În fine.
Proul este proiectiv, se îndreaptă către viitor pentru că acolo există toate lucrurile care vor fi construite de noi. Proul contribuie la producerea viitorului, aptitudinea pe care a dobândit-o prin muncă grea şi determinare de fier. Toată munca asta este pusă în slujba propagării şi propovăduirii a ceea ce merită să existe, pentru a fi apreciat. Cineva îşi doreşte ca nimic din toate astea să nu se întâmple. Cineva stă la masă şi aşteaptă o chemare care să vină dinlăuntru. Cineva nu a pus creionul pe hârtie de zece ani, şi poate că nu o s-o mai facă niciodată, dar ştie la fel de bine ca orice obsedat relativ că ar putea să o facă în orice moment, dacă ar intra în capul lui un motiv. Cineva explică prea mult, aşa cum altcineva munceşte prea mult.
Proul este numit în multe cazuri ilustrator, pentru că asta este menirea lui ca artist. Ilustraţia arată lucrurile aşa cum sunt, spre deosebire de artă în general – care tot în general este perversă şi înşelătoare. Ilustraţia duce arta pe noi culmi de puritate ideologică, dezvoltându-se în strânsă legătură cu modurile de expresie a economiilor moderne. Ilustraţia nu este greu de explicat – este vorba despre desenul unui lucru care poate fi identificat cu efort neglijabil ca fiind acel lucru. Când ilustraţia arată privitorului un lucru, trebuie să elimine orice deviaţie care ar putea produce confuzie – să zicem că asta se cheamă claritate stilistică(sau sinceritate ultra-ideologică). Toate stilurile de ilustraţie se bazează pe variaţii asupra unei teme majore a desenului: arătarea lucrului în clar. Ilustraţia este un text lizibil. Comparaţia cu textul nu este întâmplătoare, pentru că ilustraţia este o formă logică de comunicare, şi are nişte reguli tot aşa cum gramatica unui text scris are reguli, pentru a putea fi înţeles.
Cărţile de copii sunt un exemplu foarte interesant de ilustraţie, de desen pro – pentru că nu par să vândă nimic. Ele vând evident un tip de educaţie, şi îl vând foarte bine din moment ce toată lumea îşi aduce aminte de cărţile de copii pe care le-a citit când era copil. Supertextul care devine ilustraţie în cărţile de copii este esenţial pentru obţinerea acelei intensităţi a experienţei care se manifestă într-un copil citind o carte de copii. Astfel, reclama supremă este cartea ilustrată pentru copii. La fel cum o imagine digitală este de fapt o înşiruire de litere şi numere pe care numai o maşină le poate înţelege, ilustraţia cărţii pentru copii este o înşiruire de comenzi morale pe care numai copilul – ca maşină – le poate înţelege.
Loserul nu poate face ilustraţie pentru că nu i se poate evalua rezultatul ideologic – asta este diferenţa funcţională între loser şi pro. Loserul se mişcă într-un plan bidimensional în care totul arată ca un orizont singular, neîntrerupt. Orizontul de loser este la fel în toate direcţiile. Tocmai de aceea el este inutil, pentru că orice rezultat e echivalent cu oricare altul. Supremaţia absurdă a non-valorii sale îl aşează într-o poziţie imposibil de valorificat. Ilustratorul vede mai departe de propriile sale apucături animalice şi cu privirea sa de Bot cărnos îşi mută punctul focal de pe un orizont pe altul. Acestea sunt diferite în primul rând din punct de vedere al modului în care pot fi transcrise ideologic în imagini. Fiind curatorul direcţiei de reşapare ideologică a mesajului în imagine, ilustratorul abordează profesiunea sa cu un profesionalism solid, metodă dedicată, tehnică exersată, imaginaţie cultivată şi credinţă sinceră într-un viitor spălat, clorinat, lustruit. Aşa cum ilustratorul sau proul trebuie să comunice idolatrie eficientă către alte minţi, loserul nu are cum să comunice din cauză că este blocat într-o cuşcă psihică care îl face foarte bun la privirea înlăntru. Aşa cum ochii săi sunt îndreptaţi spre interiorul capului, nu poate vedea nimic din afară. La fel de sigur cum este un om care crede că creierul său există, chiar dacă nu l-a văzut niciodată – tot aşa şi loserul este sigur de existenţa imaginilor din afară, chiar dacă nu poate să le vadă şi să le deseneze decât dacă îşi scoate ochii pe dos.
Unul dintre dezavantajele ilustratorului faţă de artist(care e cel mai pro pro în ziua de azi) e că nu îşi poate permite să fie prostănac. Un ilustrator bun nu este un prostănac – dar există cazuri în care prostănaci notorii devin artişti de succes. Problema nu e că un prostănac nu are voie să fie un artist bun, deoarece această situaţie este foarte posibilă şi în unele cazuri chiar benefică pentru societate. Motivul pentru care ilustratorul trebuie neapărat să nu fie prostănac este acela că manipularea trebuie realizată cu succes în condiţii care depăşesc capacităţile prostănacului(cea mai importantă calitate a sa este de a fi sincer fără alternativă). Comunicarea eficientă se bazează pe manipulare cu bătaie largă, însă prostănacul nu este în stare decât să se auto-manipuleze. Ascunderea şi mascarea sunt calităţi estenţiale ale vieţii sociale – moduri de a acţiona care ne fac pe toţi cu mult mai fericiţi decât am putea fi dacă nu am avea capacitatea de a ne suprima în mod conştient propriul eu. Toţi ştim că ilustraţia consolidează o reconstrucţie mai mică sau mai mare a situaţiei reale – dar asta nu are nici o importanţă dacă ne place ce vedem, pentru că trebuie să simţim plăcere.
Loserul antipro umblă undeva in prăpastia dintre artist şi ilustrator, două culmi ale penibilului care ţin în umbră ultimul partizan al rezistenţei împotriva vieţii şi a afirmativităţii sale palpitante. Penibilul este acea calitatea estetică a unei opere de a lua viaţa în serios. Penibilul şi plăcerea sunt în mod inepuizabil împletite în corzile care ne ţin atârnat scheletul spiritual, dându-ne impresia că stă singur în picioare. Neproul, cunoscut şi sub numele de loser sau loser antipro este infinit de prostănac, practicând cu succes involuntar sinceritatea supremă a lipsei sale de discernământ, trăsătură cu mult mai caracteristică decât celelalte calităţi care îi asigură în ansamblul lor un loc special, nemeritat, în sistemul redundant de propagare a culturii umane în gol.
La începutul primăverii, loserul stătea aşezat în cur pe una dintre ultimele dâre de zăpadă. Pământul se înclina într-o parte şi cădea în alt pământ mai puţin înclinat, iar loserul stătea hotărât într-un cu totul alt unghi decât cel ales de pământurile negre şi verzi şi albastre care stăteau şi ele liniştite băltind nemişcate în unghiul lor aparent etern. Se ridica în picioare, îşi scutura pantalonii uzi cu palmele, şi se pregătea să vorbească. Tu şi cu prietenii tăi aţi parcurs această primă parte a istoriei sale şi fără îndoială aşteptaţi nerăbdători să aflaţi ce poate să debiteze acest animal fără blană, cu faţa unui câine anti-drog care a căzut din duba de jandarmerie pentru că adormise fix când maşina lua cea mai strânsă curbă din parcarea aeroportului internaţional al oraşului în care locuim cu toţii din obligaţie. Ştiţi la fel de bine ca mine că va vorbi, pentru că s-a ridicat în picioare şi s-a scuturat de zăpadă şi acum îi e cald. Loserul stă în picioare, îi e cald şi se pregăteşte să vorbească pentru că are emoţii. După ce s-a pregătit şi s-a scuturat de resturi invizibile care atârnau de hainele sale, a zis:
Poţi să o spui, e adevărat
Sunt orbit de marea mea dragoste pentru o idee
Nu are nici un fel de bază în realitate,
Nu va avea nicicum parte de înfăptuire
Nu va duce niciodată nicăieri.
Sunt răpit de alieni spirituali
care îmi arată direcţiile lor,
Linii de investigaţie psihotronică
pe care eu le traduc apoi
în linii şi câmpuri şi feţe de oameni.
Nu ştiu să fac nimic bine
Mi-e frică să nu rămân blocat în ceva bun
Să îmi dăruiesc un viitor
de care nu am nevoie cu adevărat.
Mă plimb şi privesc în jur
nu văd nimic din lumea
care există doar pentru noi
De ce ar trebui să îmi pese
că toate astea sunt acolo
pentru a fi desenate?
Acum intru în continuarea
a ceva care a început în mine –
O scară rulantă care îmi iese din cap
Se scufundă în faţa picioarelor
rulând în gol, scufundată înapoi şi înapoi
către deschiderea sarcastică a acelui nou început
care mă aşteaptă cu forţa.
Eu iubesc ideea că oricine poate face tot
Oricât de mult aş încerca sa o testez
cu rezultate devastator de clare împotriva
adevărului ei
nu îmi pierd iubirea şi cred
în continuare.
Credinţa asta a mea îmi face rău numai mie
Nu e rău să cred credinţa mea.
Nu ştiu dacă îi este posibil unui om
să îşi facă rău doar lui însuşi,
însă iubirea invinge totul
chiar şi realitatea dezamăgitoare a pământului
la începutul primăverii.
Iubirea poate
depăşi chiar
lipsa totală:
talentul fictiv.
Am luptat toată viaţa,
din momentul în care
am văzut că ceva bun
nu va exista niciodată
decât dacă fac tot
posibilul să nu îl fac eu.
Vom lupta cu tirania talentului
vom lupta pentru drepturi,
Dreptul natural de a trage o linie
care să nu însemne decât că o linie
a fost trasă şi că nimic nu mai poate fi
la fel acum, că linia aia există undeva
în lumea asta a noastră.
Priveşte coala de hârtie,
Priveşte-i amândouă feţele
dar nu uita că celelalte patru feţe
pe care nu poţi desena
ascund o multitudine de alte feţe
la care trebuie să ne gândim.
Serios,
munceşte împreună cu mine, apleacă-te
dă-i spatelui tău drept o curbură
Demnă de rolul tău social.
Antipro-ul vorbeşte pentru tine, pentru că ai avut puterea şi determinarea să ajungi până aici, să citeşti toate rândurile de introducere, pentru că ai avut răbdarea să aştepţi răsplata totalităţii textului. Dar nu te păcăli, pentru că nu există decât această introducere iar ăsta e un lucru bun. Aprofundarea nu ar face decât să ştirbească din puterea introducerii de a lăsa problema undeva în aer, de a spori gradul de incertitudine a materiei din univers. Loserul este antipro, adică este uniunea clară şi neîntemeiată pe nimic dintre doi vectori egali cu direcţii contrare, este o nulitate a artei, o părere neexprimată, tăcerea apăsătoare a celui care nu spune nimic. Dar să nu vă lăsaţi păcăliţi – din nou – să nu credeţi că ascunde ceva în spatele tăcerii sale, nu secretul reprezintă mesajul său esenţial – ci lipsa absolută a conţinutului comunicării, neutralitatea nimicitoare a lipsei sale de personalitate. Cei pe care îi idolatrizaţi şi care vă învaţă să faceţi ceva după chipul şi asemănarea lor nu vă învaţă decât să munciţi pentru ei. Împotmoliţi pe calea orbitoare a instructajului mărinimos şi obsedaţi de atingerea pragurilor de performanţă, nu veţi putea niciodată să înţelegeţi de ce fiinţa umană nu poate exista decât într-un singur mod. Dacă sunteţi atotputernici, asta e din cauză că puteţi face orice aveţi puterea să faceţi. Nu există nimic deasupra voastră, nimic care să vă fie inaccesibil, nu există culmi ale performanţei pe care trebuie să le atingeţi prin mecanisme lipsite de sens, precum munca îmbunătăţirii de sine. Orice robot, aşa ca noi, este doar un robot care funcţionează pentru durata la care a fost programat de roboţii de dinaintea sa. Înainte să vă blocheze viaţa, aceste scheme piramidale ale “talentului” trebuie imaginate mai întâi, cristalizate din sedimentele de îndoială pe care maeştrii voştri le înalţă în mintea voastră şi metamorfozează în adevărate piscuri ale neputinţei. Evident că nu trebuie să treceţi prin această auto-înmormântare glorificată şi re-împachetată sub forma unui dar din partea prea-iubiţilor voştri maeştri, bunii voştri stăpâni spirituali, donatorii de pricepere, păstrătorii magiei figurative bine calculate.
Să ne gândim un pic la imaginea fotografică. Prin superioritatea sa tehnologică şi abilitatea de a transforma modul de gândire al omului implicat în producerea ei, a preluat controlul asupra imaginilor produse în lumea modernă. Tot ce merită făcut în sectorul figurativ este făcut mai întâi de fotografi – cei care au preluat de mult timp supremaţia din mâinile celor care le au încă ocupate cu beţe ridicol reziduale. Evident că acceptarea acestei “noi” realităţi este una cât se poate de discretă. Fotografia a dus ilustraţia – adică arta comericală – dincolo potenţialul său plastic, spre o pasiune extremă a suprafeţei infinite. Fenomene ciudate abundă: există milioane* de artişti digitali care muncesc doar pentru a realiza imagini care par nu foar fotografice, ci şi photoshopate pe deasupra. Supunerea lor este una totală iar adoraţia pentru acest mod de a “imortaliza” lumea din jurul lor una demnă de milă. Cei care vor să îşi păstreze măcar coaja virginităţii nu demult expulzate printr-un jet diform de pulpă cărnoasă tremurătoare preiau inspiraţional doar acel aşa-zis “mood”. Această lume nu există şi nu merită desenată, dar tot ce există în ea are un preţ. Imaginile se schimbă şi preţurile se schimbă, miliarde de imagini de consum sunt fabricate şi aruncate în continuu la gunoi, topite într-un torent de reproducere a bunăstării dorite, o binecuvântare care precum pielea fină şi impecabilă a tenurilor care se întind pe zeci de metri pătraţi nu există decât pentru cei binecuvântaţi.
Corpul uman este foarte fotografiat. Fotograful de modă şi oamenii săi splendizi, neprihăniţi în întinderea lor indolentă şi fără posibilitate a păcatului, eliberaţi de mişcare, eliberaţi de eroare, aceşti zombie vindecaţi, înfricoşători, scăldaţi în valurile de lumină neîntreruptă a zeci de mii de lumeni, aceştia sunt imaginea produsă a corpului nostru. Aceştia au întâietate în domeniul figurativului, a reprezentării corpului ca obiect perfect care cere admiraţie universală. Această ideologie figurativă foloseşte desigur obsesia înnăscută a oamenilor pentru corpul lor, însă reduce ceea ce este la un spectru foarte restrâns de modele identificabile stilistic.
Ilustratorul foloseşte şi el de cele mai multe ori corpul uman, o temă în care arta sa operează cu aceeaşi concentrare stilistică maximizată, ghidat de ideologia care i-a dat naştere ca artist. Corpul său tipic este redus cu precizie la contururile unei mişcări îngheţate, acea coregrafie a păpuşilor atât de artificiale încât înlătură orice urmă de ambiguitate, obliterând orice deviaţie semantică. Acest corp, în splendoarea sa suprasaturată golit de orice fărâmă de viaţă(adică de mizerie), domină mintea şi ochiul şi mâna ilustratorului.
Majoritatea lucrărilor de bandă desenată folosesc şi ele corpul uman pentru că la fel ca majoritatea operelor literare, au nevoie de personaje pentru a spune ceva. Personajele sunt un fel de imitaţie proastă a oamenilor pentru că de obicei au o idee în spate. Oamenii vii au în spate un ADN, miliarde de celule cu maşini biologice înăuntru, sisteme, substanţe, paraziţi autonomi, viruşi şi molecule care în combinaţiile lor ultra-complicate le determină comportamentul, acţiunea şi gândirea. Aşa cum corpul ilustrat nu vrea decât să anihileze puterea dezgustătoare şi lipsită de sens a maşinii de trăit umane, tot aşa personajul literar există ca să anihileze omul viu – acea entitate dementă care îşi găseşte plăcerea în a distruge totul în jurul său, căutând pe căi nebănuite autoanihilarea, propria sa exterminare, când nimic mai frumos nu rămâne de făcut, când nimic mai puternic decât el nu e acolo ca să o facă.
Banda desenată colcăie cu aceşti profesionişti ai corpului şi ai scrisului, cu apostoli ai povestirii, oamenii de serviciu ai imaginaţiei şi ai imaginii, educaţi să vândă – precum nişte predicatori fraieri care cred în ce spun – viaţa cea bună, lacrimile de fericire, satisfacţia că există instalaţii sanitare moderne şi eficiente în care la final sufletul tihnit al cititorului poate să tragă o (des)că(r)care soră(sau frate) cu orgasmul, pe care torentul magic de apă micro-stilistic pură o va curăţa şi o va transporta către staţiile de epurare a culturii noastre de calitate superioară, unde va fi transformată într-un gel strălucitor, onctuos, cu miros fermecător de fructe de pădure.
Loserul(singur într-o garsonieră cu gazul tăiat) încearcă să ne arate că nu este nevoie decât de un mic pas înapoi pentru ca toate aceste orori să fie evitate. Nu este nevoie decât de stângăcia celor care ştiu că nu au altceva, care pot să vadă acum că ei sunt darul pe care cultura aşteaptă să îl reverse din abundenţă peste copii săi preaiubiţi, orbiţi în ignoranţa şi supliciul propriei lor neputinţe.
Oamenii mor fix în acest moment, dar tu ai şansa sa mori mai încolo. Aşa că ia un creion în mână şi fă ceva care să nu te arate pe tine ca om. Fă un desen, nu unul bun. Obiceiul de a desena tot timpul te va ajuta să fii mai bun, mai umil şi mai generos, şi vei hrăni aceste daruri dintr-o ură pură şi cristalină ca ochii unui pui de tigru gata să fie eviscerat de braconieri. Şi să nu uităm, vei părea foarte bine educat somehow.
