BDC o comite din nou

Autorii craioveni din marea tradiţie românească de comics(sub-evaluat) au lansat în septembrie o revistă de profil. Nu am cumpărat-o pe loc, dar mi-am adus aminte mai târziu că ar trebui eventual să-mi ajungă un exemplar în posesiune şi că aş fi fericită să o de-ţin. Şi iată că în preajma crăciunuluy, a sfintelor sărbători întru mistuire nemăsurată(şi dărnicie + defrişări ritualice) am primit-o cadou(înfăşurată în pergament parfumat şi legată cu o sfoară de cânepă împletită în cinci) de la o prostituată gay de 17 ani care ştia că îmi place banda desenată mai mult decât orice pe lumea asta şi că nu ar suporta să nu se achite printr-o atenţie atât de discretă, din cauza unui vechi favor administrativ pe care am fost obligată să îl activez în avantajul lui(abuzurile cadrelor din această ţară nefericit de învinsă întrec de multe ori măsura).

În primul rând, este vorba despre numarul 0: unii citiorii mai dedicaţi de reviste ar zice că de fapt nu a fost lansată oficial(lucru care s-ar întâmpla odată cu numărul 1). Deci avem de-a face cumva cu un proiect-pilot? Se prea poate, doar aşa se fac lucrurile în mod profesionist.

Autorii mixeaza nişte benzi desenate, “multe de sertar”, pe o hârtie de mare ţinută sentimentală. Este în general imprimată alb-negru dar în civil are totuşi un minim accent de culoare(însărcinat cu stripuri umoristice absurdiste).

Patru oameni şi chiar cinci îşi dedică talentele  în această publicaţie, pentru buna zidire a fanului dedicat. Şi avizat(trebe să ştii unde să găseşti revista).

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Cristian Ciomu re-frăgezeşte mult-fumata temă românească a neamului sfânt de ţărani credincioşi şi ospitalieri(şi harnici şi deştepţi, maică) care este invadat de popoare migratoare-malefice-demonice. Neamul, dar, învinge aversiunea primind ajutorul vechilor săi prieteni: codrul, lupul dacic, şi mai ştiu eu ce. Şi probabil nişte amanită care îi dă filmele astea. Trip mişto, da cam fumat şi prea expeditiv – aşa cum se cade la un popor atât de harnic.

Valentin Iordache bagă nişte stripuri din astea umoristice(din care am văzut destul de multe şi în ultimul Sanki) cu poante criptice(sau prea legate de evenimente consumate) – cel puţin pentru generaţia mea, care nu a prins demenţa maturităţii anilor ’90(mă jucam în boscheţi şi inflaţia mi se părea doar o ciudăţenie marginală).

Guest-staruri din Serbia(vecina noastră preafăcătoare de comics), Marko Stojanovic+Dalibor Talajic, ne fericesc cu un comics relativ lung pentru revista în cauză, un quest dark-horror cu accente de mesianism tantric în care un fel de războinic generic face  pomană cu moarte prin lume. Coooool.

Viorel Pîrligras o comite cu un un comics care îmi aduce aminte de sefeurile vegetariene ale lui Giraud, cu nişte faze care arată ca o călătorie prin lumi paralele+misticism+spargerea a nenumăraţi pereţi ai convenţiei literare, etc. Din prima poţi să zici că e cea mai serioasă, lucrată, pastilată, foşnită, bibilită, epică bandă de ţâşeasnă* din revistă. Prea franţuzească pentru prietenii mei otaci obsedaţi de gokkun, garoguro sau fishfisting.

Pîrligras mobilează infinitul potenţial celuloziac cu mici stripuri sau one-shoturi care leagă celelalte produse artistice din revistă într-un ansamblu conceptual asociat expoziţiei de bandă desenată prezentată de membrii echipajului craiovean la Severin(vezi revista pentru detalii).

Mai este şi un interviu cu Sandu Florea, un mare maestru “fursho”(vezi Omar in The Wire), care totuşi are impresia că ştie despre ce vorbeşte. Dar după cum foarte mulţi alţi oameni din multe alte domenii s-au prins până la vârsta sa curentă, e mai bine ca desenatorii să deseneze şi să îi lase pe activişti, utecişti, proletcultişti şi teoreticieni să comenteze destinul acestei a noua arte. Că doar există un motiv pentru care ei nu desenează.

Marian Mirescu se implică ceva mai discret prin câteva one-shoturi(incluzând binecuvântatele pagini color de la miezul revistei). Specialitatea sa pare să fie umorul, cu o prezenţă la fel de discretă.

După cum am promis într-un comment acum câteva zile(sau ore – nu mai ţin minte fiindcă mă droghez ca bomba bombelor şi ca bosoaica boşilor, fiindcă e sărbătoare mare şi se termină postul), m-am achitat în numele acestui venerabil portal de artă superbă cu o analiză de semi-adâncime + ultra-sinceritate. Banda Desenată Craioveană e o publicaţie solidă, bună, serioasă, se merită, are chiar şi un conţinut interesant dar probabil că nu va face să pufnească în râs fiinţe umane sub 15 ani(ca sa nu fiu exagerată şi să zic sub 25 de ani).

În mod clar mă face să pohtesc mai multe faze de la tipii ăştia. Cumpăraţi-o de crăciun cadou – dacă o găsiţi la chioşc.

Serios, unde se găseşte oficial această revistă?