de Radu Theodoru şi Braum Ladislau
1973, Editura Ion Creangă – Bucureşti
…………………………………………………………………
Mă doare inima pentru că lumea uită atât de repede. Atâtea comori neştiute ale benzii desenate româneşti îmi înmoaie picioarele de fiecare dată când mai dau câte o pagină. Pot să le citesc şi azi, gândindu-mă cât de norocoasă sunt că am deschis o nouă pagină în viaţa mea, stabilind noi promisiuni şi noi jurăminte fierbinţi de credinţă pentru această artă nedreptăţită. Nimeni nu are dreptul să afirme că nimic nu mai poate fi învăţat azi din nişte forme ale trecutului, blocate în timp şi în print, undeva unde să îngălbenească purgatorial.
Reca: “Bea lapte muls de mâna mea, Hor”
Menumorut – Stăpânul Biharei pare să fie o bandă desenată cu subiect istoric, dar adevărata sa valoare de întrebuinţare este evidentă odată ce clasăm această operă ca material de propagandă. Istoria este în orice caz puternic implicată în practici de propagandă(mai mult sau mai puţin “inocente”).
În general, banda desenată istorică fabricată în faza naţională a capitalismului de stat românesc ne spune mai multe despre politica sau mentalitatea anilor ’70(în cazu ăsta) decât despre politica de apărare naţională a unui voievod semi-gestant-semi-natural-semi-musulman-semi-puternic, numit Menumorut şi destul de controversat (din cauza obiceiului autorului Gestei de a inventa inamici toponimizaţi, cu care ilustrul său Arpad ar fi avut de luptat). Da, probabil că în cronici se turna destul de mult sirop peste întâmplările actuale atunci, dar aşa era moda(şi cine îi poate condamna acum, în epoca infotainmentului?). O sursă singulară este în acelaşi timp inutilă şi atotputernică – depinde din ce punct de vedere pui problema.
Chestia cu toponimele este preluată în cantităţi copioase prin bandă. Toate personajele importante(adică numite) au nume dubioase şi de-a dreptul amuzante, inspirate din elemente ale reliefului “naţional”: Menumorut(Mureş, Maramureş, Moravia) e stăpânul Biharei, Nera-nevasta, Criş-Bătrân(care are un fiu – Criş-Tânăr) – e un tip cu părul alb(deci deştept), Timiş e stăpânul Banatului, Vlad+Glad+Hor=băieţii lui Menumorut, Bistra+Topla+Reca=fiicele lui Timiş, Arpad e ungurul rău, Erante este străinul trădător(din Bizanţ, de ce Bizanţule?). Nu este clar dacă autorul benzii desenate şi-a dorit să facă mişto de linia istoriografiei oficiale, cu care trebuia să se împace, sau a trecut în domeniul mitologiei din exces de zel.
Imprimarea unei expresii naţionale personajelor este garantată prin folosirea oricărui nume de râu sau de câmp de pe teritoriul românesc(dar asta ar fi o explicaţie un pic prea simplă). Menumorut(stăpânul Biharei, mândrul purtător al unui coif dacic de aur) şi Timiş(stăpânul Banatului) sunt prieteni foarte buni în secolul IX. Unul are trei băieţi, celălalt are trei fete. Ce se poate întâmpla în afară de un film porno? – trei nunţi în serie. Conform regulilor strămoşeşti, cel mai mare băiat ia de nevastă cea mai mare fată, şi tot aşa. Se sare peste nunţi(poate lipsesc sursele etnografice), Menumorut împare în stânga şi în dreapta moşteniri, iar cuplurile pleacă fericite să stăpânească mini-voievodate mănoase. Dar prin mecanismul tragic al sorţii, nunii cei mai mici sunt trădaţi, otrăviţi, vânduţi inamicilor(evident de către Erante şi un tip Omar despre care nu ni se spune nimic, dar probabil că e un otoman întors în timp ca să se răzbune pe valahi). Reca, nevasta otrăvitului Hor, se emancipează în port popular şi conduce mica forţă armată a răposatului soţ. Nu are nici o şansă de izbândă, este capturată de oamenii lui Arpad (care de-abia aşteaptă să violeze amazoane valahe). Reca se sinucide la timp, pecetluindu-şi pentru totdeauna caracterul de sfântă. Criş-Tânăr(acolitul lui Hor) este acum prizonier în tabăra lui Arpad. Din fericire, se vede salvat de către o altă “prizonieră” pe care o cheamă Julia(?), nimeni alta decât fiica cneazului Someş(probabil şi el prieten cu Menumorut) pe care au răpit-o cotropitorii de la câmp (se pare că voievodatele valahe erau atât de democratice încât dădeau în anarhism egalitarian). Evident, aproape toată lumea care nu este Menumorut se îmbracă în port popular şi cu opinci. Chestia asta ne ajută să deosebim taberele, dar şi personalităţile emblematice(Menumorut vs Arpad). De aici mai este puţin până la happy-end. Avertizat de către Criş-Tânăr şi Julia(cuplul-clonă apărut ca să ocupe golul lăsat de dublul deces Hor-Reca), Menumorut se pregăteşte de atacul lui Arpad în exagerata sa cetate a Biharei. Valahii rezistă şi resping inamicul. Stand-downul final se face de la distanţă, cu arcul(în cronică arcul este singura armă a modestei armate “pământene”). Arpad lansează o săgeată spre mufa lui Menumorut, dar acesta are reflexele necesare ca să pareze cu scutul său, în timp ce Criş-Bătrân îi strigă să ridice scutul(cam redundant). Exact în acest moment crucial, Criş-Tânăr trimite o săgeată care îl răneşte(de moarte?) pe Arpad. Un locotenent îi ia trupul şi toată armata invadatoare se retrage lipsită de moral(“La cai!”). Menumorut ţine un discurs de motivare, şi aproape că realizează necesitatea formării pentru eternitate a României Mari.
În cronică lucrurile se petrec un pic altfel, cea mai amuzantă parte fiind nunta dintre fiica lui Menumorut şi fiul lui Arpad(Zolta). Mai multă pace şi mai puţin dramatism – aspecte plictisitoare care nu au nici un pic de relvanţă în artă.
Pe scurt, execuţia propriu-zisă a operei suferă în anumite puncte – mai ales privitor la modul în care se prezintă banda desenată citirii. În repetate rânduri, poziţionarea bulelor de text este inversată(primul enunţ este în dreapta iar răspunsul în partea stângă a casetei) – defect care încetineşte ritmul de citire şi sparge filmul destul de aiurea(nu aveau comanda mirror şi poate că nu erau atât de atenţi). Într-una dintre ultimele pagini este upgradat acest procedeu la nivelul casetelor, lucru care dezorientează cititorul destul de GRAV. Dialogurile sunt, ca de obicei, seci dar şi involuntar-amuzante(CAMP!!!!). Deci vă încurajez să o citiţi.
Conform tradiţiei creştine(măcar), a numi ceva înseamnă a lua în proprietate obiectul denumirii. Numele sunt importante, iar autorii lui Menumorut nu ne îngăduie să uităm asta pentru nici o clipă. Această cale de a explica rolul limbajului folosit de oameni este în linie cu schizofrenia oficială a (cel puţin) unui comunist care sărbătorea Paştele(la vilă). Dar în ce priveşte caracterul istoric al acestei benzi desenate problema este alta, şi ţine în mod evident de legitimitate. Întrebarea pe care o pune este simplă: ale cui sunt râurile, lacurile, văile, munţii, copacii, grânele(deci teritoriul)? Răspunusul este unul natural – teritoriul aparţine aceluia căruia îi poartă numele. Dar personajele astea şi-au primit de fapt denumirea după aceste “locuri-nume” – proces care este exact inversul acestei legitimizări. Absurd sau inutil? Nici una nici alta, dragii mei. Doar melodramă bună.
În fine – pe invers sau nu, aceşti patrioţi ai secolelor IX-X aveau de furcă cu o grămadă de invadatori, tipi posesori de tehnologii avansate venind din toate părţile, duci nemiloşi, iubitori de bani – şi asta vrem să vedem, lupte.
