Ilustratorul Nicolae Florin are talent. Găseşte de cele mai multe ori expresiile perfecte pentru personaje – chestia asta ajută o citire completă şi satisfăcătoare a comicsului. Nu trebuie să vă îngrijoraţi în ce priveşte impactul emoţional al acestei lucrări – el există. Veţi râde şi vă veţi distra cu eroii noştri(moldoveni) în timp ce îşi bat joc de nişte tipi retardaţi mintal.
Trebuie să fac o pauză şi să aduc nişte clarificări de ordin general. Nu este de fapt vorba despre a învăţa ceva din banda desenată istorică – ea trebuie savurată – dar numai în anumite condiţii pe care şi le-a delineat singură prin simpla sa existenţă. La o adică, nimeni nu a învăţat mai nimic din istorie niciodată şi lumea a mers înainte. Dar istoria poate fi distractivă, şi (lăsând la o parte latura sa didactic-inutilă) sunt sigur că ne poate face peste măsură de excitaţi(dar fericiţi? – poate). Decapitări egal erecţii. Poate chiar la aceeaşi oameni. Strangulări sigur egal erecţii, dar eu sunt de părere că şi decapitările pot să se ridice la acest standard.
Hoarda asta de Aur nu are prea mulţi tătari în ea. Şi nici o decapitare. Erecţii – poate la un gras libidinos care e paşă sau ceva de genul. Tătari din hoardă – doar câţiva(nu am fost atent să număr), şi numai ca să îshi ia o mare futere în cur de la moldoveni. Sunt sigur că majoritatea moldovenilor lui Ştefan nu erau homosexuali – cu excepţia lui Petru Cercel care era o curviştină totală dar nu era moldovean şi nici nu se născuse încă – cred că erau bisexuali cu neveste. Toţi aveau mustăţi şi plete, am văzut chiar o grămadă de breton şi cărări pe-o parte – este clar, ce pula mă-sii.
Aşa, în mare, pot să vă rezum povestea că un gagiu, un fel de căpitan sau corsar – nu este prea clar nici pentru autori – îşi bate joc în ultimul hal de tătari . Îl cheamă Căliman. Până aici îmi place. Pe vremea lui, Ştefan cel Mare avea ieşire la mare şi cred că din cauza asta se şi dădea mare. Avea cu ce – avea coaie(probabil că din cauză că era atât de mic de statură le şi târa pe pământ, sau purta o cupă de metal anti-înjunghiere). Dar după un timp a pierdut Chilia şi Cetatea Albă. Asta cred că l-a deprimat atât de tare încât au încetat chiar să i se nască copii ilegitimi prin voievodat. S-a închis în cramă şi a mai câştigat din reflex câteva terenuri prin nişte licitaţii aranjate(sau bătălii, dar era bătrân deja).
Nu ştiu de ce pula mea trebuie să asistăm la o structură narativă atât de evidentă şi de predictibilă de fiecare dată când vine vorba despre eroii trecutului. Nu mă interesează că ăştia erau practic invincibili – doar sunt eroi. Dar eroii ar trebui să treacă şi ei prin nişte puncte mai slabe, prin nişte căderi. Dacă nu îi văd încercaţi nu pot să cred că au caracter. S-a mai scris despre Radu Theodoru aici şi cred că nu s-a spus tot. Nici pe departe. Maniile lui, printre care se numără cea de a da nume atât de neinspirate personajelor sale încât mi-au dat lacrimile de sute de ori, sunt în definitiv contagioase şi – cred eu – singura variantă validată de a relansa fenomenul de masă în banda desenată românească. Trebuie să dăm dracului orice am învăţat despre povestirea de calitate şi să ne spălăm pe cap cu comicsuri ca Hoarda de Aur până când creierul nostru poate asimila în întregime valoarea lor adăugată de timp. Comicsurile sale dau pe din-afară cu încredere în sine nestăvilită şi optimism aberant. Logica nu are putere în lumea lui(nici în lumea adevărată nu are – aşa că ştia el ceva). Cred în sinceritatea lui şi în faptul că a căutat cu sinceritate adevărul. O rupere de realitate de o asemenea intensitate poate fi arareori întâlnită, poate numai de câteva ori în viaţă – în faţa sublimului natural, a unui pericol imens sau într-o situaţie mortală şi fermecătoare.
Nicolae Florin desenează ca un guru al pensulei şi al peniţei. Se chinuie să compună, îşi dă silinţa. Şi la cadrele înguste(adică limitate din punct de vedere al mişcărilor şi al tipurilor de mişcări) sau în care predomină busturile ori poza statică se descurcă cu mare talent. Când încep personajele să se lupte şi să se arunce prin desişuri îi cam tremură mâna, dar mă bucur că îşi dă drumul pe final ca să arate ce are în sânge cu adevărat(testosteron bărbătesc). Culori, una singură – şi sigură. Probabil că se făcea şi economie atunci, trebuiau dezvoltate sectorul agricol şi producţia de fontă per cap de locuitor(nu am dus niciodată, ca ţară, lipsă de calorifere din alea înspăimântător de dense).
Aicia moldovenii sunt suspicioşi pentru că trebuie să folosească un tătar prieten, care se infiltrează în tabăra inamică şi care poate să îi scape pe moldovlaheni din orice impas pentru că ceilalţi tătari nu pot să îşi dea seama sub nici o formă că tipul ăsta chiar nu ţine cu ei. Adică îi pocneşte şi fuge cu moldovenii şi ăia tot îl cred când se dă jos mai târziu de pe cal şi spune unui grup de urmăritori tătari că moldovenii au luat-o în altă parte sau că au dispărut sau că sunt altcineva decât sunt, şi face asta de vreo 4-5 ori într-un interval de 24 de ore, pe bune – cred că în realitate are puteri magice sau studii de PR.
Acesta este tătarul prietenos şi îl puteţi vedea în acţiune. După ce a făcut mişto de ăia şi i-a ajutat pe moldoveni să evadeze, acum îi minte în faţă pe tătari şi ăştia nu se prind. Eu nu pot să distilez chestia asta sub nici o formă – cu excepţia explicaţiei magice conform căreia, din cauză că e chel şi are un aer exotic, s-ar putea să fie în realitate un djin sau un spiriduş sau să fi ieşit din lampa lui Alladin.
A da, tătarii au răpit-o pe sora căpitanului şi pe prietenele ei fotomodele/muncitoare la câmp în opinci. Aşadar există un motiv pentru care un moldovean ar folosi o barcă şi ar descinde în mijlocul taberelor păgânilor, ca să îi înveţe respectul pentru proprietatea moşneană pe ăştia din urmă. Sora asta are caracter, e aşa, o combinaţie lejeră între însăşi Europa, Ecaterina Teodorescu şi Regina Maria(fără să se reguleze cu toată lumea totuşi). E dârză şi lesbiană, o seduce pe sora răpitorului său care vrea să o salveze făcând-o “sora” sa de limbi.
După cum puteţi vedea, tătăroaica asta despre care vorbeam încearcă să le menajeze pe moldovence – care sunt foarte istovite de la atâta stat în cort şi privit în depăratare după salvatori. Explicaţia cea mai logică este că în realitate a avut loc o mega-orgie lesbiană din care răpitorul ăsta tătar a fost exclus, probabil din cauză că e impotent sau mai rău, de stânga(moderat). El nu ştie nimic despre noile afinităţi create în tabăra sa, iar planul său este să le doneze pe moldovence unui şef din armată pentru că nu are coloană vertebrală şi nici simţul proprietăţii.
Aici puteţi observa cu foarte mare claritate ce ştie şi ce nu ştie desenatorul. Cadrul cu mişcări diverse şi corpuri umane încleştate momentan în aer îi pune anumite probleme şi figurile apar înlemnite, sau mai frumos zis aiurea şi naşpa în sectorul naturaleţe. Cadrul din dreapta este mult mai reuşit şi mai natural pentru că toată lumea stă pe pământ şi se mişcă puţin. Şi cerul ăla negru e o fază foarte inspirată.
Aici moldovenii se costumează în tătari şi se duc să le dea ultimata duşmanilor nepregătiţi.
După ce s-a costumat ca lumea în tătar plus şi-a pus şi o mască pentru că ochii lui de vită europeană l-ar da de gol, eroul nostru se întoarce în tabăra tătară de unde a evadat cu jumătate de oră în urmă şi unde nimeni nu e în alertă ci are chef de sărbătoare. Eroul modlovean îşi dovedeşte valoarea sărind printr-un cerc de foc şi trăgând cu arcul într-o rodie – masiiiiv! Toţi păgânii sunt atât de impresionaţi de curajul lui încât o fură şi pe soră-sa şi fuge.
Pentru că nu s-au săturat să îşi bată joc de tătari, eroii noştri se întorc din nou să mai elibereze nişte sclavi indoeuropeni de pe vasul inamic. Eroul Căliman se maschează elaborat cu barbă albă dar tătarul lui credincios nu are în continuare nevoie de nici un fel de travesti – nimeni nu pare să îl bage în seamă niciodată aşa că se poate întoarce de ori câte ori vrea trădându-şi conaţionalii într-o veselie fiindcă este imun la recunoaştere facială(poate fi vorba de o boală endemică a tătarilor).
Moldovenii eliberează de fapt toată Europa Central-Estică de invadatori. Evident, ajutaţi de pile pentru tăierea lanţurilor(aici Theodoru m-a impresionat cu atenţia lui pentru detalii).
Tehnica lui Nicolae Florin se îmbunătăţeşte cu fiecare pagină desenată. Hoarda de Aur devine nici mai mult nici mai puţin decât un tur de forţă pentru acest talentat artist. De această dată, corpurile în cădere au ieşi mult mai profesional, chiar dacă nu a reuşit să fie constant cu racursiul.
Şi aproape de final iată o scenă de bătălie demnă de cele mai exagerate aprecieri de care poate fi capabil un specialist în comics. Amintind vag dar energic de compoziţiile aglomerate renascentiste ale marilor maeştri – un Mikelangelomo sau un Blenoragicoardo – artistul “Hoardei de Aur” îşi eliberează toată energia creatoare către finalul comicsului, încununându-şi parcursul progresiv cu unele dintre cele mai semnificative şi impresionante tablouri din clasa bicoloră a comicsului naţiei noastre.
