E Nevoie De Banda Desenata ?

Întrebarea de mai sus nu este grea deloc. De fapt, întrebarea asta nu are nici un sens, pentru că banda desenată face parte dintr-o clasă de obiecte care sunt mult prea particulare pentru a exista în realitate o “nevoie” de ele. Nevoile umane îşi rezolvă satisfacerea în diverse forme – dar formele nu sunt ceea ce creează nevoia, ci doar o rezolvare oarecare a nevoii. Omul caută satisfacerea nevoilor sale prin evaluarea resurselor pe care le are le îndemână şi care pot să îi fie de folos, în limitele capacităţilor sale. Dar obiectele pe care le poate folosi pentru satisfacerea nevoilor sale sunt variabile şi infinite până în momentul în care omul a ales obiectul-soluţie(sau obiectul-soluţie l-a ales pe el). În orice caz, nici una dintre soluţii nu este necesară, decât din momentul în care este aleasă ca soluţie.

Dacă nimeni nu ar fi desenat niciodată ceva care să se numească bandă desenată, nu ar fi existat o discuţie pe tema asta şi totul ar fi fost la fel ca acum(cu excepţia unor cărţi, care ar fi inexistente). Aşa că întrebarea este total retroactivă şi chiar mai rău, (auto)reflexivă. Este un tip de artificiu retoric prin care se încearcă construirea unui anume statut al benzii desenate. Asta pentru că aşa-zisa “nevoie” de bandă desenată îşi are originea în însăşi banda desenată(vorbind despre ea ca idee).

Evident, arta este probabil rezultatul unor nevoi umane apărute în societate, cândva pe la începutul acesteia. Se pare că şi cimpanzeii au o cultură, doar că ei încă nu au ajuns la artă. Sau poate au luat-o pe o cale evoluţionară atât de diferită de cea a oamenilor încât îşi vor dezvolta culturile fără artă(puţin probabil anyway).
Aşa că, banda desenată a apărut din plictiseală, în cadrul “artelor”, prin tot felul de deviaţii autoreflexive prin care au apărut şi restul genurilor artistice(pornind cu pluralul “artele”). Cred că mai interesant pentru descrierea benzii desenate este termenul de gen literar. Banda are şi poiesis şi mimesis – deci double jackpot(ce să nu îţi placă la ea?). Asta o face interesantă, dar mai mult în poziţia de cimpanzeu al filmului sau al desenului animat, decât ca o super-artă nedreptăţită pentru care trebuie să găsim tot felul de calităţi excepţionale care să ne convingă că avem nevoie de ea.
La fel ca cimpanzeul şi omul, banda şi filmul au un strămoş comun, au evoluat în paralel pe căi diferite, şi există în prezent în forme la rândul lor evoluate, care se întâlnesc din când în când şi se influenţează reciproc.
Ar fi mai săracă societatea noastră fără bandă desenată? Evident că da(dar este aproape imposibil să nu fi rezultat bandă desenată din formele de manifestare care au precedat-o). Are nevoie societatea noastră de bandă desenată? Whatever. Oamenii au nevoie de o poveste sau o întâmplare cu care să îşi ocupe timpul – dar pot să facă asta prin intermediul a nenumărate forme(obiecte-soluţie): cărţi, filme, poveşti orale, discuţii cu alţi oameni, bârfă, ziare, TV, vorbit cu animale de companie, gătit, crescut copii, halucinogene, alcool, muncă. Nu au o nevoie efectivă de nici unul dintre aceste forme de divertisment, decât din momentul în care au ales una ca obiect-soluţie.

Banda desenată(ca idee) este o apariţie modernă. Au existat tot timpul benzi desenate, fără să vorbească lumea despre ele într-un termen atât de general. Erau tapiţerii, columne, fresce, mobilă, case, arme. Dar ideea asta modernă de bandă desenată defineşte un gen literar. Acest gen literar face parte din societatea noastră, şi se dezvoltă în continuare, transformându-se în funcţie de tehnologiile pe care le avem la dispoziţie. Dar să nu uităm că este vorba în continuare despre poveşti spuse de nişte oameni pentru nişte oameni(câteodată primii “nişte oameni” sunt aceeaşi cu ceilalţi “nişte oameni”). De asta, da, avem nevoie.